Alb pe Alb by Eugenia Bogdan - HTML preview

CHEMAREA

Sub îndoiala cerului, la sanctuare,

boi albi nu contenesc să are,

Mari Preotese în penumbră-așteaptă

o holdă care nu răsare.

Din munți, din munți, copii adînci

cu zgomot uriaș se rup,

pe porți înguste-abia încap

cu roți de foc înghesuite-n cap,

tîrînd în urmă rîuri, sate,

imenși copaci care-i străbat –

pe unde trec rămîne drum

și piedicile nu-i abat.

Căci clocotește-n pieptul lor o forță

veacuri de jug și de tăcere –

cu mîna încleștată-n frîie

soarta-mplinirea ei își cere.

Orașele pot deci să-i cheme –

spre munți răzbate duhul lor:

din sărăcie și din dor

Mari mame răspîndesc lumină

țara veghind ca pe-un ogor.

Spre viitor, spre viitor

caut o urmă, însă ninge

e numai alb, numai pereți,

de după care fiul plînge.

O, fiul meu cel nenăscut

cum pot să te aduc la mine

cînd nici nu-l știu pe tatăl tău

și nici nu văd ce fir te ține?

Dar simt că ești și te aud

oriunde merg spre tine vin

și fiecare zi e-un leagăn

pe care cu iubire-l țin.